Dac? milioane de oameni sunt bolnavi psihic, asta nu înseamn? c? sunt mai putin bolnavi..

Erich Fromm

Imoral? e doar înfrângerea.. Este deviza gravat?
adânc în nucleul delicat al acestui univers în expansiune.

C.T. Popescu

Un biletel din sesiunea dec. 2003, pe hartie ieftina cu patratele - ingalbenita deja:

"Primul examen din viata mea pt care nu m-am pregatit deloc. E o sala de sport imensa, gri-verzui stearsa, plina de copilasi (azi-maine parinti, e teribil!) cu calculatoare.
Arata ca o scena din Matrix. Am impresia ca am sarit intr-un viitor sumbru.

Vreau sa ies de aici.


Nu voi avea nevoie in viata mea de statistica.


Nu cred in statistici."

Ira invata la biologie.... si cand am mers de pe calculatorul ei pe internet era deja o fereastra descisa cu ceva articol stiintific despre the heart of the icefish. Asta m-a insipirat iremediabil sa imi transpun sentimentele prin intermediul lui :) (al pestelui).



The heart of the icefish

The heart of the icefish was beating still
in the dead winter stillness
but so feebily, so mildly
that nobody could tell.

when they swallowed it slowly, slowly
and painfully
the heart of the icefish decided
all of a sudden

to resist.

This ‘no matter what it takes‘ might have been too late.

Secolul 21

Adina Lipai


Batrâna se trezi de dimineata. Mult prea devreme ca sa aiba ce face. Se ridica totusi din pat si începu sa deretice prin casa. Aranja patul, strânse câteva haine, le împaturi si le puse în dulap. Facea toate acestea cu o oarecare încetineala. Soarele abia începuse sa rasara si în casa era prea întuneric pentru ochii ei uzati.

Merse la bucatarie sa faca mâncare. Când termina se luminase de ziua. Daca ar fi avut bani, ar fi mers la cumparaturi, dar cheltuise ultimii lei cu trei zile în urma. Camara si frigiderul erau aproape goale si ea mai avea înca o saptamâna pâna primea pensia.

Oricum, de foame nu va muri, îsi spuse batrâna si ofta din greu. Fata ei îi amintise de multe ori ca poate veni sa manânce la ei. Batrâna stia însa ca nici ei nu o duceau prea bine. Aveau doi copii la scoala si abia reuseau sa-i îmbrace decent si sa le cumpere cele trebuincioase pentru învatat.

Merse în camera. Matura, spala geamurile, sterse praful, puse asternuturile la aerisit. Scoase din dulap niste lucruri vechi pe care nu le mai folosise de ani de zile si se gândi ce ar putea face cu ele. Daca ar coase putin bluza aceasta, daca ar strâmta pantalonii, daca ar scurta… Ar putea purta din nou multe din hainele puse la pastrare. Mai ales ca nici gând sa-si poata cumpara altele noi, iar cele care le purta se murdarisera si se rupsesera asa de rau ca îi era rusine sa mai umble cu ele.

Pe la patru termina de facut ordine. Epuizata intra în bucatarie si putina mâncare pe care o avea abia daca reusea sa-i potoleasca foamea.

Se ducea apoi în vizita la alte vecine care erau tot singure ca si ea, sau le chema la ea acasa sau, daca era vreme frumoasa, coborau împreuna în curtea din fata blocului unde se asezau pe banci si vorbeau vrute si nevrute pâna se întuneca si plecau la culcare.

Cam asta era tot ce facea batrânica zi de zi, bineînteles lasând la o parte certurile ocazionale cu vecinii, cu postasul, cu femeia de servici sau copii care faceau galagie. Mai demult obisnuia sa coasa diferite fleacuri pentru vânzare, ca sa mai câstige un ban, dar acum nu mai putea face nici asta fiindca nu mai vedea bine.


A trebuit sa renunte la unele lucruri pentru a avea cu ce trai. A vândut unele obiecte de valoare din casa, telefonul i-a fost taiat fiindca nu-l mai platise de câteva luni, la fel si curentul. Acum folosea o lampa cu petrol, cu foarte mare economie fiindca nu avea decât putin gaz pentru ea. Mai erau prin casa si câteva lumânari…

(Si cam asta ar fi toata povestea.)



Eu am întâlnit-o pe batrâna într-o zi când mergeam cu tramvaiul. A urcat cu greu scarile înalte ajutata de un barbat. Avea într-o mâna o plasa, iar cealalta mâna era în ghips, legata de gât cu o esarfa uzata, rupta si murdara.

S-a asezat lânga mine pe scaun si a început sa-mi vorbeasca. Întâi am ignorat-o sperând sa o fac sa taca dar ea nici sa se sinchiseasca. Îi dadea înainte cu ale ei: cum mergea sa o ajute sa gateasca pe fiica ei fiindca avea musafiri, chiar daca nu putea face mare lucru doar cu o singura mâna. Îmi povesea cum nu-i ajungeau banii pentru cumparaturi.

Dupa ce au trecut clipele de enervare pe care mi le provocase pentru ca ma întrerupsese din gândurile mele, am început sa o studiez. Avea o fusta închisa la culoare dintr-un material de foarte proasta calitate, o bluza rarita care statea cam într-o parte pe ea iar parul îi era strâns cu un batic pe care nu se mai vedea modelul de vechi ce era.

Imaginea aceea mi-a stârnit mai mult dispretul decât mila. Poate ca ar fi trebuit sa-mi stârneasca întelegerea si compasiunea, dar eu eram tânara si aveam impresia ca în viata poti face tot ce vrei daca te straduiesti putin. Credeam ca orice om se realizeaza… eu care mai stiu eu ce credeam… Nu aveam cum sa înteleg ce îmi povestea batrâna când cea mai mare grija a mea era sa-mi gasesc o poseta care sa se asorteze cu fustita pe care o primisem de ziua mea.

Si totusi mi-am plecat urechea la ce spunea batrâna sperând sa gasesc acel ceva pe care îl cauta oricine la douazeci de ani. Nici acum nu stiu ce cautam. Poate un sens al vietii, o explicatie pentru ce vedeam în jur. Încercam sa înteleg de ce peste drum un baiat batea un câine, sau de ce înjura o femeie în tramvaiul în care eram.

Oricum, nici atunci si nici mai târziu n-am gasit nici un adevar în toate alea. Si nimic din ce am povestit pâna acum nu a fost adevarat. Doar atât: în dimineata în care auzisem la radio ce progrese s-au facut în medicina, fizica, chimie si cum a crescut nivelul de trai al populatiei – nu stiu foarte sigur despre ce vorbeau, am auzit doar atât si i-am crezut, dar am vazut-o pe batrâna prost îmbracata si cu mâna în ghips care îmi povestea ca a fost nevoita sa întrerupa curentul electric fiindca nu mai avea cu ce-l plati si s-a împiedicat de un scaun pe care nu-l vazuse (în întuneric) si astfel a cazut si si-a rupt mâna…

(13 august 2000)

Adina Lipai

De pe situl Amîntiri de ciocolata din România

Singuratatea este un mester din Bucuresti
Din cartierul unde ne locuim unii pe altii
Cand vrem sa plangem mergem la el in atelier si plangem
Si mesterul ne ofera vin si tutun
Ne spune plangeti linistiti radeti cu lacrimi faceti ce vreti voi
Pe mine nu ma deranjati eu am de reparat un pantof
Un simplu pantof singurul cu care ma incalt
Si noi ne descaltam in liniste
Si plangem in pantofi vreun sfert de ora
Apoi ne incaltam si lacrimile ne ajung la glezne
Si mesterul isi incalta pantoful acela
Si ne conduce pana mai incolo.

Iulian Tanase - Vol. Sora exacta

Click here !!!!

Toate bunurile vietii apartin altora - numai timpul constituie proprietatea noastra.

Seneca