Dialog despre timp

-Lasa-ma acum, n-am timp, i-am spus Mariei care are doi ani, cateva luni si o inepuizablia dorinta de conversatie.
-"N-am timp," raspunse ea ca un ecou nedumerit si incepu sa se joace, suspect de tacuta.
- Dar mama are? reveni nu peste mult, preocupata cu evidenta de ceva.
-Ce sa aiba? am intrebat uituca, intrerupta de lucru.
-Timp! se mira ea revoltata de atata superficialitate.
Nu, nici mama nu are.
Noua pauza de repliere.
-Dar buna? incerca sa invaluie din alta directie notiunea straina.
-Nici buna.
-Dar tata?
-Nici tata, raspunsei exasperata. Maria, te rog sa fii cuminte si sa te duci sa te joci singura. Nimeni nu are timp. Nimeni.
Fetita statea in fata mea, serioasa si fara speranta, ca in fata unei lespezi rasturnate peste cuvantul neinteles. Apoi, ultima incercare, ii veni o idee:
-Dar eu?
-Ce, tu?
-Eu am timp?
De data asta invinsese. Si se vedea ca stie ca a invins chiar inainte de a capata raspunsul.
-Da, tu ai timp, foarte mult timp, trebui sa recunosc eu induiosata si poate chiar invidioasa putin.
-Eu am timp! Eu am timp! incepu ea sa scandeze in gura mare, parasindu-ma si luand-o la fuga in cercuri triumfatoare prin casa.
Uitase ca nu intelegea ce inseamna timp, era fericita ca - asa neinteles cum este - ea il are. Si m-am gandit ca sunt intr-o situatie absolut complementara; spre deosebire de ea, eu il inteleg, dar nu il am. Si m-am intrebat, chiar, daca aceasta situatie perfect simetrica nu ar putea fi si ea motivul unei bucurii. Dar nu puteam sa nu-mi raspund ca Maria, ea, intuise ce era si ce nu era important, in tema dialogului nostru.

Ana Blandiana